The Unwritten Story

Postat: februarie 8, 2010 | Autor: | Înscris în: TzaTzaMedia, ura profesionistă, Viaţa e minunată! | 16 comentarii

Povestea nescrisă

– in memoriam –

Unui Gunoier

Scriitorul meu nu este scenaristul de geniu. Cel care ştie toate intrările şi ieşirile personajelor. Cel care le intuieşte trăirile. Cel care, pe tine, privitor, te ţine în tensiune. Te leagă de scaun. Te ţintuieşte acolo, în zona minunată dintre neîncredere şi fascinaţie. Nimic din toate astea.
Scriitorul meu nimerise în redacţia de la Cu Ură nu tocmai în cea mai bună companie.
Un Sociolog, încrâncenat şi orgolios, gata să dovedească oricui s-ar afla prin preajmă că are dreptate, nu îi fusese niciodată prieten Scriitorului.
Scriitorul meu nu are nici măcar certitudini. Tocmai de aia îl lăsase pe Un Sociolog să conducă întreg biznisu’. Un Sociolog le ştia pe toate, le învăţase pe toate. Era certitudine.
Nici pe Un Documentarist nu putea să pună mare nădejde. El făcea totul fără nicio tragere de inimă. Un Documentarist era prea umilul servitor al lui Trebuie. Cu o intuiţie perfectă, Un Documentarist ştia întotdeauna dincotro bate vântul. Către cine să facă următoarea plecăciune. Unde este puterea şi forţa lui Trebuie. Cine este stăpânul noii sale umilinţe.
The Brothers Bloom, originally uploaded by Ruth & the Magic mirror.
*   *   *
Gunoierul? Gunoierul era altfel. Umilit, el aflase cum să privească lumea cu demnitate. Din şanţul în care singur se afundase văzuse că cerul senin a rămas tot albastru. Chiar şi acolo. Iar de acolo, din groapă, parfumul florilor de lângă el era într-adevăr îmbătător.
Scriitorului îi era tare drag Un Gunoier. Nici măcar nu era foarte vorbăreţ. N-avea mari pretenţii. Îi lăsa pe ceilalţi, mai pricepuţi, să îşi rostească replicile. Dar îi asculta cu atenţie. Pentru că învăţase să privească lumea, avea şi el replică. Dar rar. Şi numai când era sigur de importanţa celor spuse. Întotdeauna brusc. Cât să-i dezmeticească pe colegi.
*   *   *
Săptămâna trecută însă, s-a întâmplat ceva. Scriitorul se obişnuise în infern. Aşa trebuiau să fie lucrurile! – îi ţiuia în ureche replica Documentaristului. Orice ar fi scris, orice ar fi spus, Sociologul era cel care alegea pentru el. Vom face aşa, aşa, aşa şi pe dincolo.
Şi chiar, pentru o vreme, nu dăduse greş. Era bun, îşi ştia meseria. Toate tehnicile şi metodele îi erau… cum se spune… la degetul mic.
Dar săptămâna trecută a fost altfel. Scriitorul, pentru prima dată… şi după mult timp, găsise ceva. Atinsese ceva. Se hotărâse să spună altfel, iar de data asta aşa cum vroia el.
*   *   *

Treat’em like dogs!

[Tratează-i ca pe câini!]

*   *   *

Ultimul mesaj al Gunoierului.
Scriitorului îi fusese drag. Tare drag. Era un înţelept. Cu el alături nici cenzura Sociologului nu mai era atât de greu de suportat, nici dezinteresul Documentaristului atât de greu acceptat. Iar el, el nu mai era aici.
Sociologul s-a repezit primul către micul bileţel pe care Gunoierul, cu favorita lui cerneală verde, aşezase cuvintele. Da. Ştiu. Pe cititori! Să-i tratăm ca pe câini! Un oscior azi, unul mâine… să îi facem să ne iubească. Să le arătăm femeia sexy… nici îmbrăcată, nici dezbrăcată. Documentaristul schiţase doar o vagă urmă de interes. Şi nici măcar pentru bilet. Era mai degrabă curios să vadă care îi vor fi noii colegi întru supunere şi umilinţă.
În cele din urmă,  bileţelul ajunsese şi între degetele Scriitorului. Acolo unde îi era locul. Gunoierul îl lăsase  pe biroul lui… iar acum, pe podeaua, curată altfel, se vedeau două săgeţi mari. Roşii. Îndreptate către birourile lor. Ale Sociologului şi Documentaristului.
Mesajul era pentru el. Pe ei, pe ei tratează-i ca pe câini! Iar Scriitorul a înţeles.
*   *   *
Despre fotografie. Aleasă astăzi de Un Scriitor.
*   *   *
Sunt fraţii Bloom. Escroci de geniu. În dreapta, Scenaristul, autorul minunatelor lor farse. În stânga, Actorul. Trist.  Sătul să fie personaj. Îi ceruse doar atât fratelui său… o poveste nescrisă. Finalul filmului îl sacrifică pe Scenarist… ca preţ plătit pentru dorinţa fratelui pe care îl iubise. Actorul pleacă fericit cu frumoasa fată din vis.
Happy End? Mai degrabă trist. Cine le va mai spune povestea?
*   *   *
Îmi pare rău pentru voi, dar… pentru o viaţă nescrisă, eu nu pot să îl sacrific pe Un Scriitor. Voi sacrifica însă înţelepciunea. Şi… Da, îi voi trata ca pe câini… cu drag.
*   *   *
Căţelul din poza de ieri este Alfa. Acum căţelandru. Şi nu a plecat nicăieri.
A adormit cuminte la picioarele mele.
*   *   *
O poveste scrisă de Andrei
pentru TzaTzaMedia.
*   *   *

Treat’em like dogs!

Postat: februarie 7, 2010 | Autor: | Înscris în: întreruperi, TzaTzaMedia | 22 comentarii
*   *   *
Este ultimul sfat înţelept, la plecarea, se pare definitivă, a lui Un Gunoier din redacţia Cu Ură.
*   *   *
Alfa pe munte, originally uploaded by a.furnica.
*   *   *
Cu Un Scriitor, întors din auto-impusul concediu, cei rămaşi se află într-o profundă criză a interpretărilor.
Oricum, pentru că le-a fost drag Un Gunoier, cei din redacţie şi-au propus să şi înţeleagă mesajul.
*   *   *
Vom reveni cu amănunte.
În exclusivitate: TzaTza Media.

Copila

Postat: februarie 5, 2010 | Autor: | Înscris în: Viaţa e minunată! | 12 comentarii 
[Nu, doar intro]
M-a durut teribil în ziua în care am aflat că lumea nu este doar un capitol din cartea despre mine.  Că soarele nu se învârte-n jurul meu. A fost însă şi ziua bucuriei. Bucuria primului pas în căutarea armoniei. Nu am găsit-o, încă.  Dar, între timp, am găsit  perfecţiunea asumată în metaforă.
*   *   *

Copila

O prinţesă…şi întrebarea. Întrebarea ei.
de Camelia
*   *   *

A fost odată…

Aşa încep poveştile… Poveştile vieţii… Încep cu a fost odată.Ca tot ceea ce este amintire.

Începutul e departe… în timp… Nu atât de departe însă încât să nu îl văd în faţa ochilor ca şi cum ar fi fost ieri. Sau alaltăieri, mai bine zis… Nici atât de aproape nu este…

A fost odată este un loc special. Acolo unde  a început povestea. Copilăria. Şi timpul ei.

Timpul inocenţei.

Al întrebărilor. Mereu invariabile. De ce…? Ce păcat că atunci când creştem nu mai suntem la fel de curioşi…nici în privinţa altora, şi nici a noastră… Ne pierdem interesul…ne prinde valul vieţii şi ne poartă…uităm să ne mai punem întrebări, să ne mai întrebăm:

de ce?


, originally uploaded by *Zara.
*   *   *

De ce-ul copilăriei nu acceptă jumătăţi de adevăr. Şi nici minciuna. Fie ea şi prin omisiune. De ce-ul copilăriei e la început. Vrea să ştie de la tine. Ai grijă ce îi vei spune! Copilul nu va uita. Pentru el cuvântul tău are acoperirea lui în aur.

E calea pe care va merge mai târziu când îşi va avea propriile răspunsuri.

Aşa că alege cu grijă!

Să dezamăgeşti un copil e o tristeţe prea mare. E greu să trăieşti cu asta! Ştiu cum e.

Am trăit-o.

Toţi…dar toţi adulţii au avut o motivaţie. Magică.

La urma urmei, fuseseră şi ei odată copii. Demult.

E vorba de episodul copilăriei noastre.

*   *   *

Nume generic: Moş Crăciun.

Simbol: Locul copilăriei.

Singurul loc în care nu te mai poţi întoarce după ce l-ai trădat. Că nu ai mai crezut, că ţi-au spus-o alţii…nu contează… În momentul când nu am mai crezut în Moş Crăciun nu m-am mai putut întoarce acolo. În minciuna pe care mi-au perpetuat-o ani de-a rândul şi în care am crezut din tot sufletul…

Ce rost mai avea să mă mai întorc?

Aşa că primul pas l-am făcut ieşind din copilărie.

Cu o mare tristeţe…şi cu o mare dezamăgire…

Nici măcar nu fusesem eu cea care alesesem să cred…

Nici măcar nu întrebasem.

M-am întrebat mai târziu. De ce ne minţim copiii?

Se pare că, în viaţă, de ce este început şi sfârşit.

Întrebare. Regret. Părere de rău. Umbră. Drum.

*   *   *

Încotro?

Am fost prinţesa cu cele mai multe de ce-uri.

Eram uimirea. Întreaga lume încăpea în ochii mei.

Eram întrebare încă de atunci. Şi aşa am rămas.

Nu ştiu dacă e în firea mea să întreb, sau nu am primit răspunsurile, atunci când le-a fost vremea. Ca să ştiu. Pentru mai târziu.

Ştiu că eram făcută doar din întrebări.

O spune mama.

Şi din multe cuvinte. Vorbeam mult. Cu definiţii. Cu toate punctele pe i. Spuneam lucrurilor pe nume. Aflasem, se pare, cum se cheamă fiecare lucru. Aflasem semnificaţia.

Aşa fac copiii.

Ei nu cunosc nici tactul, nici diplomaţia. Ei nu fac compromisuri, n-au învăţat această artă. Şi nici jumătăţi de măsură nu folosesc.

Bat cu piciorul în pământ şi spun vreau!

Aşa am auzit.

Eu nu am bătut cu piciorul în pământ.

Şi nici verbul a vrea nu l-am folosit. Nu a fost nevoie.

Nu v-am spus că am fost prinţesă?

Prinţesele nu au nevoie să ceară.

Aşa că niciodată nu am cerut. Am avut totul. Creşteam doar într-o poveste, nu?

Povestea copilăriei mele.

Fără balauri. Fără zmei.Fără răul din basme.

Părinţii mei schimbau mersul poveştii.

Spune mama.

Nu am ştiut niciodată că cineva voia să o omoare pe Albă ca Zăpada.

Am aflat-o mai târziu, când am învăţat să citesc.

Şi iar am fost întrebare.

Răspunsul era că trebuia să cred că răul nu există. Mai ales în poveşti.

Există doar binele.

Care nu se luptă cu nimeni. Nu trebuie. Să învingă.

Pentru că tot ce ne înconjoară este alb. Pur. Neîntinat.

Ca sufletul.

Ca inocenţa.

E ceea ce am învăţat de la copilărie. Că răul nu există.

*   *   *

Când am crescut, a trebuit să-ncep să mă feresc.

Basmele rămăseseră demult în urmă…Începea povestea vieţii.

Avea şi zmei. Şi balauri. Şi vrăjitoare.

Am fost prinţesa cu cele mai multe de ce-uri.

Eram făcută doar din întrebări.

Spune mama.

Aşa că trebuie să iau drept bun ce îmi spune!

L-aş întreba pe tata.

Ştiu însă că îngerii nu vorbesc.

*   * *

*

Pe cei pe care îi preţuiesc m-am decis să-i invit în casă, să-i poftesc la masă, să-i cinstesc. Pe Camelia şi poveştile ei minunate o găsiţi şi la ea acasă. Şi vă aşteaptă. Cu sufletul deschis.  Iar întrebarea… are răspuns. Camelia, îţi mulţumesc.

*   *   *
Pentru cititorii Cu Ură, voi încerca în fiecare zi de vineri să vă aduc, să vă arăt câte-un autor ce m-a impresionat.

No. 1 – 5 Februarie 2010 – Camelia

← Articole mai vechi
intrări mai noi →
Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe