O zmeură. Dulce-amăruie.
Postat: ianuarie 26, 2010 Înscris în: ura profesionistă Un comentariuDin campania asta electorală am rămas cu imaginea lui Dinescu, poetul:
– Şi bieţii ţărani, cu găleţile de zmeură pe marginea drumului…
– Şi bieţii ţărani, cu găleţile de zmeură pe marginea drumului…
* * *
Pentru mine au fost mure. Tufe întregi de mure. O zi întreagă la cules.
Copil. Singur. O jumătate de găleată, nu mai mult.
Dar bucurie. Mulţumire. Din nou în margine de drum.
* * *
Aproape trei bănuţi. Este valoarea muncii mele.
– Ce, vrei mai mult? Ce, eşti copil? Doar ţi-a făcut plăcere…
– (fără voce) Da, iar tu eşti un zgârcit, şi crezi chiar că aşa e drept.
Apoi se-ntoarce milostiv şi pune încă un bănuţ.
– (fără voce) E chiar mai mult decât eu ţi-am cerut. Căci te cunosc că eşti zgârcit.
– Ce, vrei mai mult? Ce, eşti copil? Doar ţi-a făcut plăcere…
– (fără voce) Da, iar tu eşti un zgârcit, şi crezi chiar că aşa e drept.
Apoi se-ntoarce milostiv şi pune încă un bănuţ.
– (fără voce) E chiar mai mult decât eu ţi-am cerut. Căci te cunosc că eşti zgârcit.
* * *
Şi amândoi plecăm mai umiliţi
El, încurcat pentru că m-a compătimit.
Eu pentru că şi acum, trudit dar mulţumit, el tot n-a auzit. Şi n-a plătit cât am cerut.
El, încurcat pentru că m-a compătimit.
Eu pentru că şi acum, trudit dar mulţumit, el tot n-a auzit. Şi n-a plătit cât am cerut.
* * *
A vrut să fie altfel. Să fie domn. N-a reuşit. Ce a făcut? M-a umilit. Căci am muncit. Uită-te acum la degetele mele rănite pe care le-am ascuns în mănuşă pentru ca generozitatea ta să nu sufere mai rău, să nu mă umilească mai tare.
* * *
Dar suntem buni şi darnici. Lăsăm bacşiş şi milă la fiecare colţ de stradă. Am înţeles că vom merge cu toţii în rai! Se fac rezervări deja, să ne grăbim? E plină lumea de miloşi, de suflete caritabile, de filantropi pentru o clipă. Nu. Nu aşa.
* * *
Dau pentru că vreau să dau.
Dau pentru că vreau să dau.
Şi dau unde cred eu că merită să dau.
Dau numai dacă pot să îl privesc în ochi pe cel căruia îi dau.
Dau numai celui care nu se va simţi mai apoi dator să îşi plece spinarea în fata mea.
* * *
Iar asta este doar povestea…
Refined Raspberry, originally uploaded by The Pack.
Exerciţiul umilinţei are suficiente reguli, şi nu toate ne sunt bine predate. Din postura mea de gunoier, vă spun că mi-a luat ceva vreme să le pricep. Aşa, toţi ştim să ne plecăm capul într-un salut. Dar să te înclini zilnic, ca o datorie faţă de munca bine făcută, nu e uşor. În mai puţin de un an am deschis peste 25.000 de uşi, am salutat cu plecăciune cel puţin 200 de oameni în fiecare zi.
La început e furie. Apoi te linişteşti. Înveţi. Şi dacă e să fim corecţi: cineva trebuie să o facă şi pe asta. Îmi pare rău, n-am numărat pereţii de carton prin care mi-am trecut mai apoi pumnul.
Urmează etapa a doua. Apare, cât de plastic sună, deformarea profesională. Mă observam, mă surprindeam şi mă uram cum reuşeam să deschid uşile. Umil, cu demnitatea extirpată. În timpul meu liber. Şi nu numai doamnelor. Zâmbeam larg, mecanic, tocmai pentru a nu stârni compasiunea.
Dar este numai lecţia-ntâi.
Dar este numai lecţia-ntâi.
* * *
Iertăm dar nu uităm, spuneau deţinuţii lagărelor comuniste. Şi o spuneau aşa căci încă se temeau. Nu. Nici nu iert, şi nici nu uit. Noi am visat, iar voi ne-aţi izgonit. În ţara lui „Dincolo-i minunat” mai sunt mulţi ca mine. Cei care învaţă exerciţiul umilinţei.
Şi ne căutăm demnitatea.
Sunt mai puternic decât tine pentru că tu, cel mult, ai aflat despre atrocitate. Eu am trăit-o. Iar acum stau drept în faţa ta. Nu ai unde să îţi ascunzi privirea. E şoc? Ar fi bine să fie. Poate te-ar face să nu îţi mai iei pe nemestecate pilula de generozitate pe care, bun creştin, acum o împarţi cerşetorului pe care mult prea onorabil îl dispreţuieşti.
* * *
Dau pentru că vreau să dau.
Şi dau unde cred eu că merită să dau.
Dau numai dacă pot să îl privesc în ochi pe cel căruia îi dau.
Dau numai celui care nu se va simţi mai apoi dator să îşi plece spinarea în fata mea.
O lume în culori?
Postat: ianuarie 25, 2010 Înscris în: aspirina, întreruperi, dezolare personală 2 comentarii
, originally uploaded by hans jesus wurst.
– Da… dar nu aşa.
Vând scaune
Postat: ianuarie 24, 2010 Înscris în: dezolare personală, ura profesionistă 11 comentariipentru femei
cu picioare
de lemn.
[Vali Sterian]
20081230-40D-4628-2b, originally uploaded by orangeacid.
* * *
Sunt cel mai frumos…
Sunt cel mai frumos…
Oare?
Sunt cel mai deştept…
Oare?
Sunt cel mai bogat…
Măcar Bill Gates are, din când în când, certitudinea asta.
* * *
apoi mai resemnat
apoi mai resemnat
sunt bun şi darnic, generos…
Oare?
Unde sunt măsurografele pentru toate aceste lucruri minunate?
Cum pot spune: Da, ai dreptate.
* * *
Şi eu m-am luptat cu Superman! Pentru o lungă perioadă de timp chiar speram că îl pot învinge. În fiecare joc, cu fiecare încercare am ajuns însă un campion neoficial al înfrângerii. Şi măcar dacă învăţam ceva. Doar am obosit. Nimic mai mult.
Cochetăm, fiecare dintre noi, cu un standard de frumuseţe, de moralitate, de bogăţie. Visele încă n-au căzut sub vreo interdicţie.
În lumea reală, în lumea asta în care ne julim coatele, de cele mai multe ori nu avem decât un simplu scaun. Unul şubred, cu care încercăm să mobilăm întreaga casă. Pe care vrem să îl facem şi fotoliu, dar la nevoie şi masă-ntinsă, pat nupţial.
Da. Tragem de noi. Din ce considerăm că avem mai bun. Am scris odată cum că urăsc şarlatanii. Cei care-ţi spun că nu-i adevărat. Că în peisajul ăsta ai de toate. Doar să vrei. Şi ar fi bine să fi fost aşa. Dar este fals. Un mare, un enorm fals.
Când eşti cinsit cu tine şti că tot ce ai e doar un scaun.
Cochetăm, fiecare dintre noi, cu un standard de frumuseţe, de moralitate, de bogăţie. Visele încă n-au căzut sub vreo interdicţie.
În lumea reală, în lumea asta în care ne julim coatele, de cele mai multe ori nu avem decât un simplu scaun. Unul şubred, cu care încercăm să mobilăm întreaga casă. Pe care vrem să îl facem şi fotoliu, dar la nevoie şi masă-ntinsă, pat nupţial.
Da. Tragem de noi. Din ce considerăm că avem mai bun. Am scris odată cum că urăsc şarlatanii. Cei care-ţi spun că nu-i adevărat. Că în peisajul ăsta ai de toate. Doar să vrei. Şi ar fi bine să fi fost aşa. Dar este fals. Un mare, un enorm fals.
Când eşti cinsit cu tine şti că tot ce ai e doar un scaun.
E drept, sunt şi dintre cei care se-nvârt în jurul lui fără să îl mai găsească.
Dar, în problema noastră, presupunem prin reducere la… că ai scaunul.
* * *
Acum, se spune că talentul actorului se măsoară în capacitatea sa de a intra în pielea personajului. Aşa să fie. Dar pentru cât timp? Două ore? Dacă e Hamlet, cu generozitate, trei.
* * *
Poartă-te ca şi cum…
de geniu poţi să fi,
şi masca ţi-a căzut a doua zi.
* * *
Ne-am plimbat. Poate prea mult. Poţi să te-ascunzi. Poţi să fi fals. Desigur că se poate. Dar am cam obosit. Să mă aşez. Pe scaun. Pe scaunul meu. Al meu…al meu…al meu. E tot ce pot, e tot ce ştiu. E tot ce am. E tot ce pot să îţi arăt. Şi azi, şi mâine, şi în orice zi. Sunt eu şi scaunul meu.
Cu Ură... 